Pentru Guvernul României, a garanta şi a respecta
drepturile copiilor, pe care le plasează într-o zonă de
interes special reprezintă o prioritate naţională. Stă
martor deplin în acest sens Strategia guvernamentală
în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate
(2001-2004). Adoptarea ei a fost determinată de
faptul că printre cei aproape şase milioane de copii ai
României se numără şi unii care sunt defavorizaţi iar
protecţia lor eficientă impune o abordare sistematică.
Pornind de la premisa politică majoră a continuării
şi aprofundării reformei în domeniu, prin valorificarea
experienţei şi a rezultatelor pozitive obţinute până în
prezent, noua strategie reprezintă o revizuire şi o
îmbunătăţire a strategiei anterioare. Ea propune un
cadru de acţiune coerent, rolul central revenind
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor
Copilului şi Adopţie (ANPDCA), stabileşte cadrul
instituţional prin care ANDPCA coordonează acţiunea
ministerelor şi altor structuri guvernamentale cu
responsabilităţi în domeniul protecţiei sociale,
familiale şi de educaţie, conferind un rol esenţial
administraţiei locale şi societăţii civile.
Planul operaţional, anexat noii strategii cuprinde
activităţile prioritare, având ca ţintă grupurile de
copii instituţionalizaţi, copiii protejaţi în familii
(proprii sau substitutive), copiii maltrataţi, neglijaţi
sau abuzaţi în familiile proprii, copiii cu nevoi
speciale, precum cei infectaţi cu HIV sau bolnavi de
SIDA, copiii delincvenţi, copiii străzii, copiii/tinerii
care au atins vârsta majoratului în timpul
instituţionalizării pe termen lung.
România a ratificat Convenţia O.N.U. cu privire la
drepturile copilului încă din anul 1990. O dată cu
intrarea în vigoare a Constituţiei, în anul 1991, un
principiu important impus de Convenţie a fost inclus
printre principiile constituţionale care garantează
libera dezvoltare a personalităţii umane; articolul 45
din Constituţie dispune: „Copiii se bucură de un regim
special de protecţie şi de asistenţă în realizarea
dreptuilor lor“. Pentru ratificarea Convenţiei asupra
protecţiei copiilor şi a cooperării în privinţa adopţiei
internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993,
Parlamentul României a adoptat Legea nr.84 din 18
octombrie 1994.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor
Copilului şi Adopţie
Reforma în domeniul ocrotirii copilului aflat în
dificultate avea nevoie de un metodolog, de o instituţie
care să vegheze la respectarea legii în domeniu, care să
realizeze, în urma schimbului de informaţii cu
organizaţiile locale, cadrul de organizare, standardele
specifice şi ghidurile metodologice de bună practică
privind activitatea factorilor instituţionali, publici
şi privaţi, având în vedere armonizarea cu normele
europene privind protecţia drepturilor copilului. Care
să elaboreze strategiile pe termen scurt, mediu şi lung.
Care să antreneze schimbul de informaţii cu factorii
instituţionali, judeţeni şi locali, pentru implementarea
reformei la toate nivelurile. Aşa a luat fiinţă Agenţia
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi
Adopţie, organ de specialitate al administraţiei publice
centrale.
Serviciul public specializat
Între principalele atribuţii ale serviciului public
specializat pentru protecţia copilului, pe primul loc se
află elaborarea proiectelor strategiilor anuale, pe
termen mediu şi lung, referitoare la restructurarea,
organizarea şi dezvoltarea sistemului de protecţie a
copilului aflat în dificultate din unitatea
administrativ-teritorială în care funcţionează. El
asigură implementarea strategiilor, întocmind proiecte
detaliate pentru realizarea măsurilor prevăzute de
aceste strategii. Serviciul coordonează, sprijină şi
controlează activitatea autorităţilor administraţiei
publice locale din judeţ în domeniu.
Amplul proces de restructurare a leagănelor şi a
caselor de copii şi transformarea lor în centre de
plasament de tip familial este coordonat la nivel
judeţean de serviciile publice specializate.
Efectiv, proiectul de standarde de calitate privind
protecţia copilului în centrul de plasament a fost
realizat după ce în unele judeţe primele idei novatoare
fuseseră puse în aplicare, crescând calitatea îngrijirii
copilului defavorizat. Aceste proiecte au adus elemente
de tip familial în instituţiile rezidenţiale, elemente
ţinând de schimbarea ambianţei încăperilor,
compartimentarea spaţiului, iniţierea unor programe de
dezvoltare a relaţiilor copil-familie şi chiar
construirea de căsuţe de tip familial, dotate modern.
Aceste experienţe la nivel local au furnizat date
profesioniştilor de la CRIPS (Centrul de Resurse şi
Informare pentru Profesiuni Speciale) pentru elaborarea
standardelor privind protecţia copilului în centrul de
plasament.
Întrucât orice copil are dreptul fundamental de a
trăi în familie, dacă situaţia sa impune ocrotirea
temporară într-o instituţie de tip rezidenţial, aceasta
trebuie să fie un centru deschis către comunitate şi
integrat într-un sistem de servicii destinate protejării
copilului şi familiei sale. Relaţiile care se dezvoltă
în acest cadru asigură copilului protejat sentimentul
apartenenţei la un mediu de tip familial. Evident,
aceasta face necesară proiectarea şi aplicarea unei
strategii de comunicare, precum şi antrenarea
structurilor comunităţii (şcoală, biserică etc.), în
calitate de parteneri la aplicarea proiectului
instituţional al centrului de plasament.
Unul din obiectivele standardelor referitoare la
îngrijirea, educarea şi socializarea copilului priveşte
dezvoltarea responsabilităţii copilului pentru păstrarea
propriei sănătăţi. Fiecare copil beneficiază de
controale medicale la intrarea în centrul de plasament,
precum şi la intervale de timp determinate (în funcţie
de vârstă), pe parcursul protecţiei în centrul de
palasament, şi, de asemenea, decontrolul periodic al
vederii şi al danturii, inclusiv de tratament adecvat.
Potrivit standardelor de calitate, dezvoltarea
afectivităţii şi a personalităţii copilului ocrotit în
centrul de plasament presupune în mod necesar
intervenţie personalizată, un proiect personalizat de
(re)integrare familială şi socială. Practicienii insistă
şi asupra includerii copiilor în grupuri din afara
centrului de plasament (clasă, echipă sportivă, cerc de
arte plastice etc.), care le pot lărgi orizontul
socio-cultural.
Educatorul specializat
În raport cu schimbările structurale, deschiderea
instituţiilor rezidenţiale de protecţie a copilului şi
dezvoltarea alternativelor de tip familial, vechile
profesii şi funcţii capătă o nouă identitate determinată
de noul mod de ocrotire a copilului. Pentru fiecare
membru al echipei şi pentru echipă în ansamblu se
conturează funcţii, roluri şi competenţe a căror
realizare trebuie să înceapă de la studierea nevoilor
speciale ale copilului aflat în dificultate şi de la
analiza realistă a posibilităţilor de satisfacere a
acestora.
Accesul la educaţie, informare, cultură, pentru a se
înfăptui, în condiţiile cerute de noua perspectivă
deschisă de reformă, presupune în primul rând integrarea
copiilor instituţionalizaţi în unităţi şcolare alături
de copiii din familii, accesul, participativ, la
manifestări culturale, sportive, turistice, organizate
în afara instituţiei.
Familia, locul cel mai bun pentru toţi copiii
După 1990, când România a început să acorde mai multă
atenţie copiilor instituţionalizaţi, primul pas fiind
semnarea Convenţiei Internaţionale privind Drepturile
Copilului, sprijinul financiar extern nu a întârziat să
apară. Între 1991 şi 1995, programul UNICEF de asistenţă
a fost completat cu fonduri asigurate de guvernele
american, danez şi german. Acestora li s-au adăugat
programe finanţate de Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia şi
alte ţări europene.
În 1993, a apărut prima autoritate naţională pentru
drepturile copilului. Apariţia unei singure autorităţi a
încurajat reforma, care a presupus descentralizarea
deciziei şi orientarea către către un nou tip de
servicii, care asigură copiilor o atmosferă de creştere
mult mai apropiată de cea familială.
Numărul copiilor îngrijiţi de stat, în aproape 700 de
centre specializate, a rămas aproape neschimbat până în
1996. Între 1996 şi 1999, numărul copiilor care trăiau
în centre de plasament a scăzut.
Interes naţional pentru protecţia copiilor
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi
Adopţie primeşte finanţare bugetară pentru programe de
interes naţional. Aceasta permite ca familiile naturale
cu grad mare de risc să fie susţinute financiar pentru
a-şi menţine copiii în familie.
Un alt program cu susţinere bugetară vizează
sprijinirea familiilor substitutive, pentru ca acestea
să ia în îngrijire un număr cât mai marde copii din
rândul celor instituţionalizaţi. Continuă şi programul
destinat copiilor străzii.
Bugetul alocat protecţiei copilului a crescut
substanţial prin alocări de la bugetul de stat alături
de sume provenite din bugetele locale, credite externe
şi fonduri alocate de U.E. şi Banca Mondială.
Un alt program de integrare a copiilor defavorizaţi
se derulează în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română.
În mai multe judeţe ale ţării sunt deja amenajate
primele locuiţe destinate „familiilor sociale“ care
preiau în îngrijire copii instituţionalizaţi, primind
sprijin pentru ocrotirea acestora.
Îngrijirea unui orfan devine chiar o activitate
profitabilă pentru acele familii care doresc să se
implice în rezolvarea problemei copiilor
instituţionalizaţi. Guvernul acordă 1,5-2.000.000 lei de
copil luat în îngrijire. Bisericii îi revine îndatorirea
de a alege, din rândul enoriaşilor, familii nevoiaşe de
oameni gospodari care să poată îngriji în ambianţă
familială 5-6 copii proveniţi din centre de plasament.
Autorităţile locale pun la dispoziţie case de locuit,
apartamente, reparate, igienizate, mobilate, dotate.
În ultima perioadă, situaţia copiilor
instituţionalizaţi din România s-a îmbunătăţit, acest
fapt reflectând colaborarea strânsă a Executivului de la
Bucureşti cu reprezentanţii Uniunii Europene.
Preocupările autorităţilor române de a perfecţiona
sistemul instituţional de protecţie a copilului şi de a
regândi procedura adopţiilor internaţionale în
conformitate cu scopurile acestei ultime forme de
protecţie a copilului au condus la configurarea unui
pachet de opt acte normative ce vor reglementa situaţia
copilului instituţionalizat. Concomitent, a fost adoptat
un set de proiecte de interes naţional în domeniul
protecţiei copilului, care se referă la: integrarea
socială a copiilor străzii; închiderea instituţiilor de
tip vechi destinate copiilor cu handicap/nevoi speciale,
care nu pot fi restructurate/reabilitate; formarea
resurselor umane din sistemul de protecţia a copilului;
integrarea socio-profesională a copiilor/tinerilor din
instituţiile de ocrotire ajunşi la 18 ani.
Din cele peste 6 milioane de copii cu vârste între
0-18 ani din România, în anul 2003 se aflau internaţi în
instituţii ale statului 43.800. Pentru protecţia
acestora, s-au derulat mai multe programe naţionale
finanţate de Guvern (închiderea instituţiilor de tip
vechi şi creearea de servicii alternative, integrarea
socială a copiilor străzii etc.), precum şi programe
internaţionale (pentru dezvoltarea serviciilor de
protecţie a copilului – finanţate de PHARE, reforma
sistmeului de protecţie a copilului aflat în
dificultate, Child Net etc.).
2004 – A FOST ADOPTAT PACHETUL LEGISLATIV CARE
REGLEMENTEAZÃ DOMENIUL ADOPŢIILOR, PROTECŢIA ßI
DREPTURILE COPILULUI
La jumãtatea lunii iunie 2004, Parlamentul român a
adoptat: proiectul de lege privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru
Adopţii, proiectul de modificare a OUG 12/2001 privind
înfiinţarea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia
Copilului şi Adopţie, Legea privind regimul juridic al
adopţiei precum şi legea referitoare la protecţia şi
promovarea drepturilor copilului.
În lumina noilor reglementãri, instanţele sunt
exclusiv competente sã judece procesele privind
încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne,
încredinţarea în vederea adopţiei şi încuviinţarea
adopţiei dacã cel care urmeazã a fi adoptat are
domiciliul în România şi este cetãţean român sau strãin
fãrã cetãţenie.
Legea privind regimul juridic al adopţiei, în cadrul
articolului 39, prevede cã: „adopţia internaţionalã a
copilului care are domociliul în România poate fi
încuviinţatã numai în situaţia în care adoptatorul sau
unul dintre soţii din familia adoptatoare care
domiciliazã în strãinãtate este bunicul copilului.”
Autoritãţile române pot colabora, în ceea ce priveşte
adopţia internaţionalã cu organisme private care îşi
desfãşoarã activitatea pe teritoriul statului primitor
numai dacã acestea sunt acreditate de statul respectiv.
Textul legii prevede cã persoanele care trebuie sã
consimtã la adopţie sunt pãrinţii fireşti sau tutorele
copilului, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani şi
adoptatorul sau familia adoptatoare.
Potrivit prevederilor rãmase nemodificate din Legea
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
beneficiazã de mãsuri speciale de protecţie copilul ai
cãrui pãrinţi sunt decedaţi, necunoscuţi sau decãzuţi
din exerciţiul drepturilor pãrinteşti.
Instanţa judecãtoreascã numeşte cu prioritate ca
tutore o rudã sau un prieten al familiei copilului, în
stare sã îndeplineascã acestã sarcinã, iar copilul
beneficiazã de protecţie specialã pânã la dobândirea
capacitãţii depline de exerciţiu.
În cazul în care copilul a fost victima vreunui abuz,
pãrinţii sau tutorii minorului, autoritãţile publice şi
organismele private au obligaţia sã ia mãsuri pentru
readaptarea fizicã şi psihologicã şi reintegrarea
socialã a acestuia.
Legea privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Oficiului Român pentru Adopţii va intra în
vigoare la 1 ianuarie 2005, de la aceastã datã
atribuţiile pe care le are în prezent Autoritatea
Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului vor fi
preluate de cãtre acest nou organism.
Sursa: FOCUS România
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu